Sunt momente in viata in care iti dai seama ca te-ai schimbat, momente in care realizezi ca nu mai esti persoana din trecut si ca in aceleasi circumstante decizile pe care le iei sunt diferite. Realizezi ca vizunea pe care o ai acum difera mult de cea din trecut - pe scurt: momente cand realizezi ca esti alt om.
Acum cativa ani nu mi-as fi inchipuit ca sunt sanse sa renunt sau poate ca pana acum nu am ajuns la limita in care sa imi pese de mine atat de mult si sa imi dau seama ca pe munte riscul nu trebuie subestimat nici cu 1 la 10000. Ce este Höchstein? - Este muntele care mi-a aratat ca uneori e bine sa renunti, chiar daca mai ai putin pana sa il cuceresti, este muntele care mi-a spus ca nu toate lucrurile se discuta in absolut (1 sau 0),este muntele care m-a invins, muntele care m-a facut sa renunt la orgolii si la idei copilaresti (cel putin asa sper).
Au trecut cateva luni de cand am urcat acel masiv, insa as vrea sa cred ca am capatat o lectie mai mult decat binevenita, lectie care spune asa: in momentul in care o ascensinue iti depaseste limitele, renunta (o idee inspirata din cele 10 porunci ale lui Luis Trenker), pentru ca nu e cazul sa faci pe eroul..
Noiembrie 2015 - Dupa o perioada de munca foarte activa si lipsita de pauza, cu ore peste program, am luat decizia de a explora zona in care tocmai ma mutasem cu munca, o zona de munte din Alpii austrieci.Asa ca m-am motivatsa urc singur pe varful care era cel mai aproape de mine, mai ales ca muntii cadeau pe noi (cateva cautari pe Google mi-au dat raspunsul). Timp sa imi fac bagajul nu am avut, era o vreme de vara si as putea spune asa ca am neglijat complet acest aspect. Am luat rucsacul cel mic si dus am fost. Abia apoi mi-am dat seama ca am uitat sa iau la mine un recipient in care sa pun apa(care este indispensabila pe munte). In acel moment mi-am dat sema ca nu am cum sa ma indepartez de cea mai apropiata sursa de apa cu mai mult de 1/2 - 1 ore, asa ca am continuat cu pasi repezi catre varf, pentru ca era tarziu sa fac pasul inapoi.
Dupa 6 kilometri de mers pe drum, incepea urcarea propriu-zisa - de la primul lac - urcare sustinuta ce trecea pe langa o cascada care imi seamana izbitor cu cele din Fagaras (acest masiv seamana cu Fagarasul nostru). Cu conditia fizica stateam foarte bine in acel moment, chiar nu imi puneam probleme legate de acest aspect, asa ca 'i-am dat bice'. In scurt timp am ajuns la o cabana care, din nefericire pentru mine, era inchisa, dar aici am avut si norocul de a gasi apa, ceea ce era numai bine. Am facut o mica pauza, am si mancat si m-am hidratat corespunzator, apoi am luat decizia de a merge mai departe si de a nu ma indeparta prea mult de ultimul loc cu apa (nu stiam ca o sa am asa mult noroc si sa mai intalnesc cateva izvoare).
Foarte aproape de cabana se afla cel de-al doilea lac, cu o priveliste ce m-a facut sa ma opresc pret de cateva minute si sa ma gandesc la tot ce se petrecuse cu mine din momentul in care plecasem din tara.
A urmat o urcare sustinuta dupa care am ajuns la o cabanuta mica unde era si o bancuta pe care m-am intins ca o mica soparla la soare. In acest loc am facut si imprudenta sa imi uit telefonul dupa care m-am intors (o uitare care m-a costat 45 minute, coborat si urcat inapoi), apoi totul a inceput sa fie din ce in ce mai frumos. E vorba de sentimentul acela pe care il ai atunci cand in fata privelistea devine din ce in ce mai frumoasa si incepi sa mergi, asa ca m-am lasat dus de val si am urcat metru cu metru. Soarele era inca foarte prezent.
Incet si usor am urcat pana la o rascruce: o poteca ce ducea pe varful de langa mine si una care ducea pe varful pe care vroiam sa ajung. Desi incepusem sa ma resimt dupa urcus, faptul ca am ajuns la
indicatoare mi-a ridicat moralul si mi-a dat o energie pozitiva de care am inceput sa profit.
Insa a venit si momentul in care entuziasmul meu si energia au ajuns spre zero, dupa un mic traseu de via ferrata. Din cauza faptului ca nu am avut apa la mine am inceput sa ma resimt, eram foarte obosit si fiecare pas cadea foarte greu. Am continuat incet, incet insa portiunea pe care urcam era foarte periculoasa tinand cont ca incepuse fie si zapada, si pe "ici pe colo" ceva gheata, iar eu plecasem foarte nepregatit, pentru ca tot ce imi doream in acel moment era sa evadez pe munte(e un sentiment care cu greu poate fi descris, insa acei ce merg pe munte il cunosc foarte bine).
Apoi a urmat partea ce da titlu acestui post: daca in trecut nu as fi renuntat la un varf asa usor, mai ales ca eram atat de aproape, in momentul acela mi-am dat seama ca nu sunt in conditie fizica prea buna (lipsa acuta a apei a facut sa nu pot sa mananc deoarece m-as fi deschidtratat si mai mult, iar ultima surasa de apa era la 45 minute de coborare sustinuta), asa ca am renuntat la orgoliul meu si am zis ca e mai bine sa fac cale intoarsa. Muntele nu pleaca nicaieri si uneori e mai bine sa renunti chiar daca esti atat de aproape. Totusi, mai aveam de facut drumul de intoarcere si nu era putin, o coborare sutinuta cu o diferenta de nivel de +1500m, insa acestea sunt detalii. Povestea continua cu drumul de intoarcere care nu a fost lipsit de peripetii, insa am ajuns cu bine dupa ce am mers fara frontala pe intuneric, obosit si...
Mi-am dat seama ca e bine sa renunti atunci cand iti dai seama ca o ascensiune iti depaseste limitele, ca sunt momente in care nu trebuie sa iti asumi riscuri mai mari daca nu este neaparat necasar. Pentru mine a fost prima ascensiune in Alpi, singur, pentru ca mi-am dorit sa fac asta, a fost o chemare a muntelui dar si o lectie de viata, iar faptul ca am avut puterea sa renunt la orgoliu m-a facut sa inving. Uneori a pierde poate insemna sa castigi si a castiga poate insemna sa pierzi!
Acum cativa ani nu mi-as fi inchipuit ca sunt sanse sa renunt sau poate ca pana acum nu am ajuns la limita in care sa imi pese de mine atat de mult si sa imi dau seama ca pe munte riscul nu trebuie subestimat nici cu 1 la 10000. Ce este Höchstein? - Este muntele care mi-a aratat ca uneori e bine sa renunti, chiar daca mai ai putin pana sa il cuceresti, este muntele care mi-a spus ca nu toate lucrurile se discuta in absolut (1 sau 0),este muntele care m-a invins, muntele care m-a facut sa renunt la orgolii si la idei copilaresti (cel putin asa sper).
Au trecut cateva luni de cand am urcat acel masiv, insa as vrea sa cred ca am capatat o lectie mai mult decat binevenita, lectie care spune asa: in momentul in care o ascensinue iti depaseste limitele, renunta (o idee inspirata din cele 10 porunci ale lui Luis Trenker), pentru ca nu e cazul sa faci pe eroul..
Noiembrie 2015 - Dupa o perioada de munca foarte activa si lipsita de pauza, cu ore peste program, am luat decizia de a explora zona in care tocmai ma mutasem cu munca, o zona de munte din Alpii austrieci.Asa ca m-am motivatsa urc singur pe varful care era cel mai aproape de mine, mai ales ca muntii cadeau pe noi (cateva cautari pe Google mi-au dat raspunsul). Timp sa imi fac bagajul nu am avut, era o vreme de vara si as putea spune asa ca am neglijat complet acest aspect. Am luat rucsacul cel mic si dus am fost. Abia apoi mi-am dat seama ca am uitat sa iau la mine un recipient in care sa pun apa(care este indispensabila pe munte). In acel moment mi-am dat sema ca nu am cum sa ma indepartez de cea mai apropiata sursa de apa cu mai mult de 1/2 - 1 ore, asa ca am continuat cu pasi repezi catre varf, pentru ca era tarziu sa fac pasul inapoi.
Dupa 6 kilometri de mers pe drum, incepea urcarea propriu-zisa - de la primul lac - urcare sustinuta ce trecea pe langa o cascada care imi seamana izbitor cu cele din Fagaras (acest masiv seamana cu Fagarasul nostru). Cu conditia fizica stateam foarte bine in acel moment, chiar nu imi puneam probleme legate de acest aspect, asa ca 'i-am dat bice'. In scurt timp am ajuns la o cabana care, din nefericire pentru mine, era inchisa, dar aici am avut si norocul de a gasi apa, ceea ce era numai bine. Am facut o mica pauza, am si mancat si m-am hidratat corespunzator, apoi am luat decizia de a merge mai departe si de a nu ma indeparta prea mult de ultimul loc cu apa (nu stiam ca o sa am asa mult noroc si sa mai intalnesc cateva izvoare).
Incet si usor am urcat pana la o rascruce: o poteca ce ducea pe varful de langa mine si una care ducea pe varful pe care vroiam sa ajung. Desi incepusem sa ma resimt dupa urcus, faptul ca am ajuns la
indicatoare mi-a ridicat moralul si mi-a dat o energie pozitiva de care am inceput sa profit.
Apoi a urmat partea ce da titlu acestui post: daca in trecut nu as fi renuntat la un varf asa usor, mai ales ca eram atat de aproape, in momentul acela mi-am dat seama ca nu sunt in conditie fizica prea buna (lipsa acuta a apei a facut sa nu pot sa mananc deoarece m-as fi deschidtratat si mai mult, iar ultima surasa de apa era la 45 minute de coborare sustinuta), asa ca am renuntat la orgoliul meu si am zis ca e mai bine sa fac cale intoarsa. Muntele nu pleaca nicaieri si uneori e mai bine sa renunti chiar daca esti atat de aproape. Totusi, mai aveam de facut drumul de intoarcere si nu era putin, o coborare sutinuta cu o diferenta de nivel de +1500m, insa acestea sunt detalii. Povestea continua cu drumul de intoarcere care nu a fost lipsit de peripetii, insa am ajuns cu bine dupa ce am mers fara frontala pe intuneric, obosit si...
Mi-am dat seama ca e bine sa renunti atunci cand iti dai seama ca o ascensiune iti depaseste limitele, ca sunt momente in care nu trebuie sa iti asumi riscuri mai mari daca nu este neaparat necasar. Pentru mine a fost prima ascensiune in Alpi, singur, pentru ca mi-am dorit sa fac asta, a fost o chemare a muntelui dar si o lectie de viata, iar faptul ca am avut puterea sa renunt la orgoliu m-a facut sa inving. Uneori a pierde poate insemna sa castigi si a castiga poate insemna sa pierzi!
